Brașov | Istorie / Galerie

În anul 1211, din ordinul regelui Andrei al II-lea al Ungariei, Cavalerii Teutoni au fortificat Burzenlandul pentru a apăra granița Regatului Ungariei. Pe locul satului Brașov, Cavalerii Teutoni au construit Kronstadt – „Orașul Coroanei”.

Deși cruciații au fost alungați până în 1225, coloniștii aduși de ei cu mult timp în urmă au rămas, alături de populația locală, în trei așezări distincte pe care le-au fondat pe locul Brașovului.

Germanii care locuiau în Brașov erau implicați în principal în comerț și meșteșuguri. Amplasarea orașului la intersecția rutelor comerciale care făceau legătura între Imperiul Otoman și Europa de Vest, împreună cu anumite scutiri de taxe, au permis negustorilor sași să obțină o bogăție considerabilă și să exercite o influență politică puternică.

Aceștia au contribuit foarte mult la aroma arhitecturală a orașului. Fortificațiile din jurul orașului au fost ridicate și extinse continuu, cu mai multe turnuri întreținute de diferite bresle de meșteșugari, conform obiceiului medieval.

Centrul orașului este marcat de fosta clădire de birouri a primarului (Casa Sfatului) și de piața înconjurătoare (piața Sfatului), care include una dintre cele mai vechi clădiri din Brașov, Hirscher Haus. În apropiere se află „Biserica Neagră”, este cea mai mare biserică în stil gotic din sud-estul Europei.

În 1689, un mare incendiu a distrus aproape în întregime orașul înconjurat de ziduri, iar reconstrucția acestuia a durat câteva decenii.

Pe lângă populația germană (săsească) care locuia în orașul fortificat și în suburbiile din nord, Brașovul avea și o importantă populație românească și bulgară (care locuia în cartierul Șchei), precum și o anumită populație maghiară (care locuia în cartierul Blumăna).

Importanța culturală și religioasă a bisericii și școlii românești din Șchei este subliniată de donațiile generoase primite de la peste treizeci de ospodarii din Moldova și Muntenia, precum și de cea a Elisabetei a Rusiei. În secolele al XVII-lea și al XIX-lea, românii din Șchei au militat pentru drepturi naționale, politice și culturale și au fost susținuți în eforturile lor de către românii din toate celelalte provincii, precum și de către comunitatea locală de negustori greci.

În 1838, ei au înființat primul ziar de limbă română, Gazeta Transilvaniei, și primele instituții românești de învățământ superior: Școlile Centrale Greco-Ortodoxe (astăzi numite după Andrei Șaguna). Împăratul Sfântului Imperiu Roman și suveran al Transilvaniei, Iosif al II-lea, a acordat românilor drepturi de cetățenie pentru o scurtă perioadă în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea.

La 29 august 1916, în timpul Primului Război Mondial, armata română a ocupat Brașovul. Trupele române au intrat în oraș în jurul orei 17.00 și au defilat spre piața orașului. Stăpânirea românească asupra orașului a durat până la începutul lunii octombrie, când zona a fost recucerită de Puterile Centrale în Bătălia de la Brassó (7-9 octombrie 1916). Primarul român instalat în timpul scurtei ocupații românești a fost Gheorghe Baiulescu. Mandatul său a durat de la 29 august, când orașul a fost ocupat de armata română, până la 8 octombrie – momentul culminant al Bătăliei de la Brașov. Pe 9 octombrie, la sfârșitul bătăliei, primarul anterior (Karl Ernst Schnell ) a fost repus în funcție.

În urma prăbușirii Austro-Ungariei, Proclamația Unirii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, adoptată de deputații românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș în cadrul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, a declarat unirea Transilvaniei în statul român. Brașovul a fost ocupat definitiv de forțele române la data de 7 decembrie, în timp ce maghiarii se retrăgeau treptat spre nord. Regele și unii transilvăneni au sugerat ca – datorită poziției geografice centrale a Brașovului în noua Românie – acesta să fie considerat noua capitală națională.

Deși acest lucru nu s-a întâmplat – perioada interbelică a fost o perioadă de înflorire a economiei și a vieții culturale în general, inclusiv a sașilor din Brașov. Cu toate acestea, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mulți etnici germani au fost deportați cu forța în Uniunea Sovietică. O mare parte dintre ei au emigrat în Germania de Vest după ce România a devenit o țară comunistă.